VIDA CADUCA
Ana Toda
Instalație cu obiecte personale în saci vidați. 2026
Vida Caduca parte din Camera 2 · Inventardocumentată de Iulia Enkelana
În context: Camera 2 · Inventar
Ana Toda · 1998, București, România
Vida Caduca · Instalație cu obiecte personale în saci vidați · 2026
Cod catalog TPI: #TPIVG0118
Transparența se continuă într-un nou mediu, cel al sacilor vidați, cu obiectele din Vida Caduca, atârnați în jurul ecranului pe care rulează FRUMOASĂ-FRUMOASĂ. De data aceasta, obiectele sunt cele violentate: suprimate, chircite, lăsate fără aer și spânzurate ca obiecte de inventar - martori tăcuți ai unor evenimente imprimate dureros în memoria afectivă. Ana Toda, actriță, selectează recuzita unei vieți în care intimitatea a fost mereu o suprafață de lucru și o expunere. În mijloc, pe ecranul dispus în format 9:16 (care poate semnifica un telefon mobil imens), vedem femei care au o legătură strânsă cu teatrul. Având ca bază textul visceral scris de Ioana Toloargă, performat de Calița Nantu și regizat de Iulia Enkelana, se derulează imagini trimise de artiste în ipostaze ale feminității, așa cum fiecare s-a găsit „frumoasă”, cum a vrut ca internetul să o vadă „frumoasă” sau cum cele din jur (obiecte, locuri, ființe) au făcut-o să se simtă „frumoasă”. Frumusețea SE PERFORMEAZĂ, înainte de toate, și se găsește undeva la intersecția dintre convențiile social acceptate, sinceritatea trăirilor expuse și propria sa recunoaștere.
Elena Stanciu, curatoare
Ana Toda · 1998, București, România
Vida Caduca · Installation with vacuum-sealed personal objects · 2026
TPI catalogue code: #TPIVG0118
Transparency continues in a new medium, that of vacuum-sealed bags: the objects of Vida Caduca hang around the screen on which BEAUTY-BEAUTY is playing. This time, it is the objects that are subjected to violence: suppressed, shrivelled, left without air and hanged like inventory items, silent witnesses to events painfully imprinted in affective memory. Ana Toda, an actress, selects the props of a life in which intimacy has always been both a working surface and a form of exposure. In the middle, on a screen set up in 9:16 format (which can be read as a giant mobile phone), we see women closely connected to the theatre. Built on a visceral text written by Ioana Toloargă, performed by Calița Nantu and directed by Iulia Enkelana, the video shows images sent in by the artists in different versions of femininity: how each of them found herself "beautiful", how she wanted the internet to see her as "beautiful", or how the things around her (objects, places, beings) made her feel "beautiful". Beauty IS PERFORMED, above all, and is found somewhere at the intersection of socially accepted conventions, the sincerity of the feelings on display and self-recognition.
Elena Stanciu, curator
PERFORA FRAGILE · JURNAL DE ARTISTĂ
ANA / POST
Ana Toda
Pe 13 noiembrie 2026, după închiderea expoziției, Ana a publicat pe Instagram fotografii din PERFORA FRAGILE și textul de mai jos. Îl păstrăm aici ca jurnal de artistă, în pandant cu Jurnalul de curatoare al Elenei Stanciu și cu Manualul Amaliei Tănase.
Instagram · 13 noiembrie 2026
Noroc că sunt răcită cobză. Am timp să scriu, pentru că de gândit am tot făcut-o, mult. Toată recunoștința și bucuria pe care le-am simțit being a part of PERFORA FRAGILE au fost dublate, de la bun început, de întrebări: Pe cine ajută? Arta poate cu adevărat să schimbe ceva? Existăm într-o bulă în care ne place să ne auzim vorbind, ca mai apoi să ne mângâiem pe spate, liniștiți că noi „am acționat”?
Am ieșit în stradă la marșuri și la proteste. Anul trecut au avut loc 66 de femicide. În 2026, până în noiembrie, s-au numărat 31, dar au existat nenumărate alte cazuri de violență domestică brutale (crima este doar punctul final al unui lanț foarte lung de violențe). Încercăm să vorbim despre niște subiecte extrem de dureroase mai cu calm, mai didactic, mai cerebral, mai cu răbdare, mai în online, mai face-to-face, mai stilizat, mai cu vocea urlată și plină de furie, în speranța că vom fi martorii unei schimbări.
Nenorociții aceștia nu vin într-o joi seară la o expoziție despre violența de gen transgenerațională și sistemică. Atunci pentru cine o facem? Pentru noi? Pentru mine? Pentru noi, care n-am știut să recunoaștem abuzul, deși trăia în casă cu noi? Pentru mine, care am crezut că așa mai vorbesc profesorii cu studentele? Suntem toți adulți aici, la masă, ce dracu'? Pentru noi, care ne naștem în violență, dar nu o recunoaștem. Pentru mine, cea de la 12 ani, căreia i s-a zis: „Tu nu poți să faci ceva decât dacă se urlă la tine.”. Poate pentru toate momentele în care povestea cuiva ne-a făcut să spunem: „Stai că poate totuși nu e normal ce mi s-a întâmplat.”. Pentru momentele în care noi eram convinși că umilința e călire, iar arta nu e artă dacă nu-ți activează criza de rinichi. Pentru toate lucrurile pe care le-am spus, dar nu ne-a ascultat nimeni. Pentru toate lucrurile care s-au întâmplat și pe care nu le-am putut nici măcar șopti la urechea cuiva, în timp ce ținea ochii închiși.
Mă gândesc mult la memorie. În Piatră Foarfecă Hârtie, al lui Adrian Sitaru, pe care l-am văzut acum câteva zile, un personaj spune „iubești doar ce îți amintești”, iar Iulia Kyçyku spune, într-o poezie de-ale ei, „totul începe acolo unde îmi amintesc eu/
memoria e rădăcina.”. Cât din ce suntem e dependent de ce ne amintim?
Memoria, care are diferite forme de agregare în funcție de etapele de fermentare ale amintirii; care se agață de detalii, culori, ore, cântece, numere, tipuri de lapte pe care le pui în cafea, până le consumă în totalitate, iar ele își pierd identitatea inițială, rămânând doar o pojghiță la suprafața amintirii.
Asta a fost VIDA CADUCA. O arhivă de dovezi a ceea ce a fost și, mai mult de atât, a cum a fost. 🤍


