Când eram mică m-a deocheat cineva şi era să mor. Când am crescut, m-a deocheat cineva şi îmi era frică de întuneric. Deochiul trece, frica se pietrifică în oase şi rămâne. Îmi place să vă văd mişcându-vă în spaţiu, apoi pe retină, apoi în mine, când aprindeţi luminile. Îmi place să vă aud cum vi se freacă călcâiele de talpa pantofului şi cum tăcem toţi în aceeaşi maşină. Sigur, regie şi cronici şi dramaturgie şi proză şi poezie. Mai ales poezie (în toate, ca să aveţi pentru ce să aprindeţi lumina)… Dar într-o zi am stat jumătate de oră într-un magazin chinezesc, prefăcându-mă că probez cămăşi, numai ca să ascult două femei care vorbeau despre căsniciile lor, despre cum deveniseră mame când nu ştiau cum devii mamă. Am tăcut şi am ascultat. Şi asta m-a umplut. Tot felul de visuri şi de frici şi cum vă iau pe retină cu mine, ca să aprindeţi lumina. Puteţi să tăceţi dacă vreţi, dar să rămâneţi acolo. Eu sunt Ioana. Ioana Toloargă. Ăsta e un nou început. Vă las să vorbiţi şi pe întuneric, dacă promiteţi puţină lumină cândva.