Mălina e un nume care pare să plimbe prune prin gură când îl rostești. Sau cel puțin așa cred, mai ales când aud mai des „Mădălina”, „Melinda” sau „Magdalena” sau “Mădălina”. Mama m-a învățat să râd împreună cu oamenii atunci când ei râd de mine – am descoperit mai târziu că asta se numește autoironie – și o practic. Mai puțin atunci când încep să cred și eu glumele, ale lor și ale mele, și mă întreb dacă nu cumva sunt adevărate. Haha.

Sunt actriță. Sau, cum ar spune o mătușă de-a mea, „un fel de actriță”. Râd și plâng cu aceeași poftă, în această ordine sau invers. Încă mai caut. Încă mă caut. Îmi place să scriu despre satul meu. Iubesc satul. Îl aud și îl miros. Des. Sunt o săteancă în picioarele goale. Uneori mă enervează că am picioarele goale, dar îmi place cum se simt bolovanii. Poate de-aia mi-am cumpărat atât de mulți papuci. Pentru că nu știu să merg în ei și încă mai caut