JURNAL DE CURATOARE / PRE

Totul a început iarna trecută – fără să știu atunci – când, în mesajele de pe whatsapp, s-a strecurat o invitație de a trimite un dump de poze cu mine, în care să transpară modul în care, citez, ne „performăm” identitatea online sau pur și simplu în telefoanele noastre, felul în care ne documentăm propriile vieți: selfie-uri, poze în lift, din vacanță, outfit check-uri etc. Pozele urmau să fie montate vizual de Iulia Enkelana, pornind de la textul Ioanei Toloargă, FRUMOASĂ-FRUMOASĂ, interpretat de Calița Nantu. Am rezonat instant cu căutările unei fete devenite femeie, care încearcă, de fiecare dată, la fiecare vârstă, în ochii oricărui privitor, să ajungă să încorporeze acest cuvânt banal, însă cu multe conotații: f r u m o a s ă. Mi-am analizat propriile fotografii, mi-am dat seama mai clar când și cum performez eu însămi frumusețea și am apăsat upload.

La câteva luni după, am primit invitația de a mă alătura unei expoziții despre violența de gen, în care mai multe artiste și artiști să povestească, prin mijloacele proprii, despre modul în care aceasta i-a afectat. M-a atras, de la început, line-up-ul, care, în varianta finală, îi reunește pe: Alex Halka, Amalia Tănase, Ana Toda, Carmen Ghiurco, Electric Brother, Ema Onofrei, Georgi Tomuța, Iulia Enkelana, Maria Brudașcă, Monica Stoica, Paulina Mitek, Vlaicu Golcea – alături de toate contribuțiile din Actrițe și Notă de trecere, cele două spectacole integrate (in situ, respectiv documentar). Cel mai incitant, dar și, pe alocuri, anxiogen, a fost faptul că majoritatea lucrărilor din expoziție erau noi și urmau să fie produse special pentru această ocazie. Am parcurs cu mult entuziasm lucrările existente, ca Match și Actrițe, și am început să explorez cum se exprimă cele și cei invitați. Poate că partea mea preferată din expoziție, mai mult decât parcursul creativ de la începuturile sale până la vernisaj, este echipa cu care am șansa să mă întâlnesc. Lucrările pe care le vedeți aparțin unor oameni selectați atent (cu mult talent curatorial, aș mai adăuga – meritul de a fi reunit un fel anume de comunitate este al Teatrului Postnațional Interfonic), și care, artistic, au mult de oferit, emanând, prin întreaga lor persoană, deschidere, curiozitate și determinare, fiecare în felul său unic.

A urmat o serie de întâlniri de lucru, în care am avut ocazia să cunosc artistele și artiștii și să aflu mai multe despre ce intenții au și cum lucrează. Printre primele a fost cea cu Iulia Enkelana, ale cărei fotografii îmi erau cunoscute dintr-o expoziție la care am lucrat împreună, anul trecut. Mi se pare extraordinar cum reușește să își păstreze sensibilitatea și - apropo de titlul expoziției - să facă vizibilă fragilitatea. Și să creeze, în același timp, imagini puternice, foarte pătrunzătoare, ca cele din Match. Alături de această lucrare, a venit cu propunerea de a reprezenta depersonalizarea, modul în care, atunci când corpul se simte atacat, ieșim din el și pare că ne privim de undeva, din afară. În Glas îi dă imagine acestei idei, prin fragmente de corp, de imagini, de materie. Iulia semnează regia video pentru FRUMOASĂ-FRUMOASĂ, la care a lucrat pe parcursul mai multor luni – o reală provocare de a face cinste, simultan, textului visceral scris de Ioana și multitudinii de imagini trimise de invitatele Interfonic, fiecare cu încărcătura proprie și cu modul ei de (auto)reprezentare. A fost o bucurie, când am văzut varianta finală, să descopăr female gaze-ul la lucru: prin asocierea sensibilă, uneori amuzantă, dintre trimiterile din text și obiectele din imagini, reprezentative pentru cele care le-au trimis, prin juxtapunerea dintre situațiile despre care auzim și chipurile alese și prin modul în care cuvintele își fac loc, în momente-cheie, și în video. Este o lucrare care cred că emoționează profund, așa cum m-a emoționat și pe mine, pentru că reușește să surprindă niște fragmente foarte importante din ce înseamnă experiența de a fi fată-devenind-femeie.

Întâlnirile cu Ana Toda au fost foarte tonice și mi-au dezvăluit mai multe din ce se găsește în spatele unei titulaturi de actriță și al unui chip despre care se spune, inevitabil, că este f r u m o s – același cuvânt banal, cu conotații multiple. Vida Caduca, lucrarea ei, trimite metaforic la colecția de momente insolite, adunate pe parcursul ei personal și profesional. Momente tensionate, momente-limită, momente dulceag-amare, în care personajul ei a fost ea însăși și reacția a trebuit să fie una pe măsură – nu a publicului, ci a propriei conștiințe, care le inventariază și le păstrează de-a lungul anilor, înglobându-le într-o narațiune despre propriul sine. Care rămâne, la final, la fel de fresh și de efervescent. Au urmat povești spuse printre saci de vidat, obiecte cu o încărcătură foarte personală, un aspirator și numeroase etichete.

Pe Georgi Tomuța o știam printr-o prietenă comună și, fără pretextul expoziției, probabil că aș fi ratat complet colajele ei, remarcate de Vlaicu și aduse, în final, pe peretele Rezidenței. Ne-am întâlnit într-o grădină de august și am schimbat impresii despre București – atât din perspectiva mea (devenită deja un pic plictisitoare pentru mine), cea a unui om născut aici, cât și din cealaltă parte, a unei persoane care a ales să îl locuiască. Am vorbit despre mame și ce moștenim de la ele și despre cât de diferit se poartă cu tine cei neobișnuiți cu comunitatea LGBTQ+, uneori chiar violenți față de ea. Mi-am dat seama, încă o dată, că normalitatea și percepția sa în societate nu sunt niște date distribuite uniform și la care fiecare dintre noi are, în mod egal, acces. M-am bucurat să descopăr, într-unul dintre colaje, o scenă din viața normală – zâmbetul șăgalnic al unei femei (mama ei, presupun) lângă o combină, o atitudine jovială în fața provocărilor vieții și, implicit, a inegalităților acesteia, și o căldură umană transmisă lui Georgi.

Pe Electric Brother l-am găsit în plin proces de creație. Părți dintr-un microscop medical erau ingenios legate de un monitor, pe care puteam vedea, supradimensionat, ce se afla pe lamelă. Ne-a primit, pe mine și pe Vlaicu, în laboratorul lui dublu de creație: acolo face, deopotrivă, sunet și imagine, cu metoda unică integrată și în Perfora Fragile. Cele două îndeletniciri se contaminează, cred, una pe cealaltă. Imaginile din Micro Spectru sunt compuse prin alăturarea neobișnuită de suprafețe, materii organice și anorganice, cadraje survenite firesc în modul de lucru și lumini diferite, în funcție de momentul zilei. Uneori, pornește de la negative fotografice asupra cărora intervine prin incizii, inserții, colaje. Rezultatul este întotdeauna foarte clean: o estetică a dispunerii elementelor în spațiu, astfel încât să capete sens la un zoom out, pare să îi guverneze, conștient sau nu, alegerile de pe masa de operație. Îmi place să mi-l imaginez și când face muzică și să aud, de data aceasta, cum fragmente diferite devin o compoziție pluristratificată, dar plină de sens.

Paulina Mitek reușește să transmită un sentiment de încredere și siguranță de la sute de kilometri distanță – sau cel puțin așa s-a simțit corespondența noastră pe mail. De la lansarea invitației până acum am interacționat cu o profesionistă, care înțelege provocările meseriei ei – și le decriptează vizual în imaginea jucăușă, dar sinceră, trimisă de ea (cea cu mult CTRL-Z). Ne-a propus o serie de lucrări în care se vede relația ei cu discuția despre gen și în care redă cum se simte să fii mamă: ca moștenitoare a unui transfer făcut de propria mamă, ca ființă locuită de o altă ființă umană, dar și de grijile care te acaparează și te transformă într-o transparență în viața de zi cu zi.

Pe Amalia Tănase și pe Monica Stoica le-am cunoscut la o întâlnire comună, în care discuțiile despre teatrul de azi au fost centrale. Amalia are o privire intensă, în care pare să se adune pasiunea ei pentru artă – fie că e performativă, vizuală sau la intersecția dintre cele două. Mai mult decât un discurs analitic, plin de referințe la artistele și creațiile care îi trezesc interesul, își păstrează un mod viu și racordat la actualitatea trăită de a vedea lucrurile. Ceea ce se resimte în tonul pe care îl folosește în textul critic scris special pentru expoziție. Monica este capabilă de unul dintre cele mai drastice gesturi din expoziție: își scrie poemul supradimensionat, literă cu literă, pe un covor, pentru a-l pune la dispoziția publicului, care, pentru a-l putea citi și pentru a putea vizita expoziția, trebuie să îl calce – poemul, covorul, opera artistică – în picioare.

Maria Brudașcă reușește să adapteze figurinele care au consacrat-o și să le aducă în tot felul de contexte: în cazul nostru, în grafica expoziției și într-o lucrare în care figurinele tăiate capătă și mai multă materialitate, prin cartonul din care sunt compuse, și reprezintă, una câte una, victimele femicidului.

Cu Ema Onofrei m-am întâlnit prima dată în persoană la Sandwich Library, locul în care a realizat lucrarea. Văzusem câteva dintre animațiile ei de pe insta (@spokenifbroken) și eram curioasă cum interacționează personajele de acolo între ele și ce are în gând pentru expoziție. La scurt timp după ce a primit prima parte de materiale, Ema era deja în mare parte gata cu desenatul și pictatul, așa că a fost îmbucurător să-i văd drive-ul și capacitatea creativă. Fragmente din personaje se văd și în Repetări corozive, unde apar transpuse pe folii transparente, iar întregirea și ritmul lor depind de pașii publicului. Astfel, avem o animație care ia, de data aceasta, formă tridimensională.

Textul lui Carmen Ghiurco m-a lăsat, la prima citire, fără aer. Tot ce îți dorești să nu se întâmple, să fie altfel, să fie la o distanță perfect confortabilă pentru tine ia o formă foarte articulată, povestită ca o utopie ironică și cinică, devenită, de fapt, o realitate distopică. Am înțeles mai bine modul în care toate afirmațiile îi aparțin, la persoana I, când a avut generozitatea de a-mi povesti mai multe despre experiențele ei din timpul doctoratului (a se vedea Notă de trecere), precum și din anul în care a lucrat în teatru. Ca outsider al mediului, mi se pare provocator să văd binomul: ce se arată în timpul spectacolelor și universul creat acolo, în care ești transpus în timpul actului artistic, respectiv ce nu se vede pe scenă și este prezent În teatru.

Ceea ce mă fascinează la Alex Halka nu este numai puterea lui de a se juca cu ideile și de a le transpune în realitate, navigând fără dificultate între medii diferite – text, video, sunet, instalație, animație –, ci și abilitățile tehnice, prin care cele imaginate își găsesc, fizic, locul în expoziție. În teatru, prin conceptul și inițiativele lui, devine cu adevărat un avizier din teatru, în camera expozițională dedicată acestuia. Orice provocare, conceptuală sau tehnică, e doar un preambul pentru pleiada de soluții găsite – unele care te duc mai aproape de ce ai fi vrut să fie acolo, altele la care nici nu te-ai fi gândit.

Vlaicu Golcea aduce în lumină un mod neobișnuit de a percepe violența de gen. Ieșind din paradigma uzuală, ne propune să ne imaginăm că facem un arc peste timp și locuim din nou corpul mamei. Din această poziție, înainte să ne fi fost activată conștiința, suntem martorii tăcuți ai stărilor traversate de cea care ne poartă. Stresul prenatal, asemenea violenței pe care expoziția o deplasează asupra materiei din care sunt alcătuite lucrările, are Repercusiuni, însă de data aceasta cu focus asupra copilului, care îi va simți ecourile mult timp după.

Una dintre întrebările la care am rugat echipa să răspundă a fost: „Ce s-a schimbat în tine pe parcursul proiectului?”. Cred că, traversându-l, am devenit puțin mai deschisă în a auzi modul în care violența de gen se resimte în alteritate. Nu mi-e complet confortabil, în continuare, să vorbesc despre asta, dar cred cu tărie că tocmai lucrurile inconfortabile merită să aibă un spațiu de dezbatere. Am mai învățat să acord încredere oamenilor cu care lucrez și să ofer cât mai multă libertate pentru a-și expune propria experiență și perspectivă, fără să fiu complet absentă sau distantă. Am învățat să primesc și să ofer feedback și că entuziasmul este bun cât timp nu e orb, ci e folosit drept combustibil pentru acțiuni din planul realității. Nu în ultimul rând, sper ca Perfora Fragile, prin munca tuturor, să ofere persoanelor care o vizitează un spațiu propriu de reflecție, cu care să rezoneze în egală măsură pe plan emoțional și intelectual.